“De ce mai sunt în viață? [… ]Întrebarea asta mă macină pentru că simt că nu sunt un om destul de bun. Nu poți să oferi ceva ce nu ai. Și aproape mereu mă bântuie gândurile. Nu sunt destul de bun. Nimănui nu-i pasă de mine. Cerșesc prea mult atenție și afecțiune. Dacă renunț să mai pretind că aș fi Chandler și îți dezvălui cine sunt eu cu adevărat, s-ar putea să mă observi sau s-ar putea să mă observi și apoi să mă abandonezi – ceea ce este încă și mai rău.”
“N-aveam pe nimeni alături care să-mi spună că totul este în regulă, n-aveam la cine să caut puțină alinare”
Am citit pe nerăsuflate Friends, iubiri și mare lucru teribil. Cum e? pentru mine o carte emoționantă, autentică, grea – în care Matthew Perry deschide larg fereastra către ce este în spatele personajului pentru care este atât de cunoscut.
Mergem cu el într-o călătorie de când era bebeluș, căruia i s-a administrat de la 2 luni fenobarbital pentru colici și a fost abandonat de tatăl lui, până la cumplitele situații în care dependența i-a pus la încercare viața.
“Nu reușesc să-mi dau seama dacă îmi plac sau nu oamenii. Oamenii au nevoi, mint, înșală, fură sau fac chestii și mai nasoale: vor să vorbească doar despre ei înșiși. Alcoolul era cel mai bun prieten al meu, [….] îmi era mereu alături, ca un cățel cuminte care mergea în urma mea și care se uita la mine cu ochi blânzi, gata oricând de plimbare.”
Detaliile sunt cutremurătoare, fațete ale dependenței atât de reale și dureroase. În centrul lor, un puternic sentiment de singurătate, o teamă copleșitoare de abandon, o dorință dar și neputiință mare către a primi și a oferi iubire.
“Plus că sufeream cumplit din cauza singurătății. O simțeam pănă în oase. În aparență, păream cel mai norocos om de pe fața pământului , așa că nu erau decât foarte puțini cei cărora puteam să le mărturisesc prin ce treceam.”
Ne povestește despre fuga de el și alegerile “umplerii” vieții cu diverse lucruri materiale dar în același timp ne pune în fața realității faptului că problema rămâne: “nu pot să scap de mine indiferent unde mă duc. Port cu mine problemele, întunericul și toate celelalte rahaturi, în așa fel, încât, de fiecare dată când ies de la dezintoxicare, fac o schimbare de decor și îmi cumpăr o casă nouă. Apoi locuiesc în ea.“
Parcă am simțit procesul către vindecare, cu tot tumultul la fiecare pas. Poate să fie extrem de dificil să vezi și fața asta, a OMULUI din spatele unui personaj, în cazul său, care s-a luptat și se luptă cu lucruri aproape inimaginabile din locul în care te afli. Însă pe atât de important cred că este faptul că discutăm deschis despre asta și că oameni precum Matthew ne lasă un pic să vedem în realitățile lor – care poate până atunci aveau doar o fațetă externă – cea de succes, umor, bogăție și extravaganță.
Îl lăsăm privind la ocean, cu recunoștiință, disponibilitate și curaj.
Cartea e disponibilă în librării și o recomand oricui.
