Recunoștința ca un mod de viață

În mijlocul acestei perioade pe care o trăim, cu toate schimbările prin care trecem ca și societate, fiecare resimțim în moduri diferite tot ce se întâmplă, atât la un nivel general cât și individual.

Cu cât pandemia a ajuns să aibă efecte semnificative la nivel psihologic, cu atât mulți dintre noi am început să “recurgem” la diverse activități pentru a ne calma mintea și a ne reîncărca sufletul cu putere și mecanisme sănătoase de adaptare.

Dacă la început eram în retragere (și forțați de împrejurimi) acum începem să scoatem puțin și precaut capul afară și să îndrăznim să “trăim”, în afara zidurilor propriei locuințe, să mergem în vacanțe unde putem sta distanțați.

Nu asta face scopul acestei mici scrieri, la ce m-a dus cu gândul toată această experiență este recunoștința. Dacă vom alege sau nu să facem plimbări, vacanțe, în perioada asta este la alegerea (informată) a fiecăruia, faptul însă că putem face asta este în sine un lucru ce ne poate ajuta în raportarea sănătoasă față de tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Multe studii deja își fac loc să arate beneficiile la nivel psihologic, individual și social ale unui mod de a trăi recunoscător . Unii descriu asta ca pe un proces, alții ca pe o trăsătură, la ce putem cădea de acord este că nu e doar un construct cultural, acest fel de a trăi are rădăcini în natura umană biologică.

Pe internet sunt deja prea multe articole despre asta ca să mai aibă sens să le reiterez eu aici, pe acest blog micuț dar ce pot lăsa aici este o mică viziune proprie despre ce poate să însemne asta, care poate va rezona cu voi, cei care ați ajuns până aici cu citirea.

*Un articol interesant și ‘ușor’ este aici https://ggsc.berkeley.edu/images/uploads/GGSC-JTF_White_Paper-Gratitude-FINAL.pdf

Metoda “Vezi din avion”

Ceva ce poate fi util în recalibrarea mintală atunci când simțim că nu trăim recunoscător, adică ceea ce avem mai mult ne nemulțumește, când ne uităm în jur suntem mai degrabă dezamagiți și mereu agitați pentru a obține mai mult, ne putem imagina că ne uitam la viața noastră din avion. La sol, totul pare foarte aproape, poate copleșitor, poate nu reușim să “încadrăm” tot. Când ne depărtăm puțin, nu mai vedem detaliile, însă vedem ansamblul. Cu tot cu copaci, râuri, clădiri, nori, soare. Și e frumos, ne reamintește cât de mare este de fapt existența din care facem și noi parte și câte lucruri putem descoperi.

Reîntoarcerile la acel zâmbet al copilului nostru, la acea zi agitată de muncă, acel răsărit, la acel vârf de munte pe care am avut cum să-l vedem, la acea vindecare, la acel orice care s-a pus în existența noastră ne poate fi un sprijin major atât pentru calmarea propriilor noastre angoase cât și în dezvoltarea empatiei pentru ceilalți care au nevoie de noi.

Am citit undeva recent o declarație a doctorului Virgil Musta de la Timișoara în care spunea că “societatea este acum divizată în două Românii – într-o Românie responsabilă, unii suferă prin spitale, și cealaltă care se distrează.”

Eu văd încă una, încă unitară, a oamenilor care sunt recunoscători pentru ceea ce au / nu au și sunt empatici cu cei din jur, putând astfel să se îngrijească și de propria bună stare, și de a celor care au mare nevoie de asta.

Să fim bine.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read in another language »
Scroll to Top