Psihoterapia Centrată pe Persoană

Psihoterapia centrată pe persoană, abordarea în care îmi fundamentez practica, a apărut în anii 1940 sub semnătura lui Carl Rogers. Aceasta a reprezentat o schimbare de paradigmă în psihologie, trecând de la rolul psihoterapeutului de „expert care repară”  la cel de „partener care însoțește”.  Într-o lume care ne cere constant să ne conformăm unor standarde, această orientare umanistă oferă un spațiu radical diferit: un loc în care noi suntem persoanele experte asupra propriilor noastre vieți.

Esența acestei călătorii psihoterapeutice rezidă în calitatea relației ce se poate dezvolta. Rogers a observat că, pentru ca un om să își acceseze propria „tendință la actualizare” ,  acea forță interioară naturală care ne împinge spre creștere și împlinire, este nevoie de un climat sigur, definit de trei piloni: acceptarea necondiționată, empatia și congruența. În acest context, psihoterapia devine un spațiu de siguranță psihologică, o invitație la introspecție unde „lucrurile băgate sub preș”  pot fi privite cu blândețe. Esența acestui proces stă în profunzimea conexiunii umane: este un spațiu în care prezența și acceptarea necondiționată creează cadrul necesar pentru a ne întoarce la noi și a experimenta libertatea de a fi, pur și simplu, cine suntem cu adevărat.

Alegerea acestei abordări în propria mea formare, în timpul facultății, a venit dintr-o nevoie de simplitate și umanitate. Printre teoriile complexe care uneori păreau să îndepărteze psihoterapeutul de client, abordarea rogersiană m-a atras pentru că este profund „ușor de luat acasă”.  Ea nu se termină la finalul ședinței, ci devine o nouă formă de a fi cu tine însuți: mai blândă, mai clară, mai acceptată. Această metodă ne-directivă este, în esență, un act de încredere în capacitatea proprie de a ne găsi sensul experiențelor, psihoterapeutul fiind oglinda necesară pentru a vedea cu claritate propriile răspunsuri.

Înțeleg că a păși într-un cabinet poate fi o provocare și că procesul de a găsi „potrivirea” cu un psihoterapeut este un drept al tău. Primele noastre întâlniri sunt tocmai despre acest proces de cunoaștere, un cadru în care explorăm dacă acest spațiu sigur este ceea ce cauți.

Pentru cei care doresc să aprofundeze bazele teoretice ale acestei orientări, recomand lucrările fundamentale ale lui Carl Rogers, precum “Client-Centered Therapy” sau “On Becoming a Person”. De asemenea, dacă dorești să explorezi mai mult contextul profesional în care activez, te invit să consulți resursele oferite de Asociația de Psihoterapie Centrată pe Persoană din România sau pe cele ale The Person-Centered Association.

Psihoterapia este o știință, dar mai presus de toate, este o călătorie. Indiferent de abordarea pe care o vei alege, cea mai importantă decizie este aceea de a-ți oferi spațiul de care ai nevoie pentru a deveni, în cele din urmă, mai aproape de sinele tău autentic.

Las și un gând autentic, pe final, în care, poate, te regăsești: 

“Mă întreb unde mă potrivesc, încercând să descifrez un puzzle în care piesele sunt mereu reconfigurate de așteptările celorlalți. Dar am realizat că, în loc să caut locul în care să mă așez în lume, este mai onest să mă opresc în viața mea interioară.  Acolo, în tăcerea și în retragerea mea, nu trebuie să fiu nimic din ceea ce mi se cere. Acolo, pot fi tot ceea ce sunt și, în acest spațiu protejat, descopăr că apartenența nu este un loc pe care îl ocup în exterior, ci o stare de pace cu mine însumi, pe care nicio viteză și nicio mască nu o pot înlocui. Potrivirea nu mai este un loc în care trebuie să mă încadrez, ci spațiul pe care îl creez purtându-mi lumea interioară cu mine, oriunde aș fi. A cunoaște acea viață interioară nu înseamnă a mă retrage din viață ci a oferi rădăcină fiecărui pas pe care îl fac afară. Astfel, când îmi este solicitat să fiu ‘altfel’, pot rămâne prezent/ă ancorat/ă în cine sunt cu adevărat, transformând fiecare interacțiune nu într-o încercare de a mă potrivi, ci într-o formă de a mă exprima autentic, cu tot cu tăcerile si ritmul meu.”