Daniel J. Siegel
Dr. Daniel J. Siegel este un renumit specialist în educație și psihiatrie, profesor la Universitatea din California, director al centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiași universități si director executiv al centrului educațional Mindsight Institute. Este un pionier al domeniului de studiu numit neurobiologie interpersonală (The Developing Mind, 1999), un domeniu multidisciplinar la care contribuie stiințe precum: psihologia, antropologia, biologia, științele cognitive, psihopatologia, psihiatria, neurobiologia, lingvistica, matematica, fizica, teoria sistemelor și altele. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, Daniel Siegel a promovat conceptul de „mindsight” (oglindirea minții), o nouă abordare – bazată pe mindfulness – în sănătatea mintală, care are ca idee centrală „integrarea” atât la nivel intrapsihic, cat și interpersonal. în plan psihologic, dar și al bazei neurobiologice.
Am primit cartea lui în cea mai frumoasă surpriză de la Secret Santa 🙂
Daniel Goleman spune despre Mindsight că joacă un rol integrator în triunghiul ce conectează relațiile, mintea și creierul. Pe masură ce energia și informația traversează toate aceste elemente ale experienței umane, apar tipare care le modelează pe toate trei (iar aici creierul include și extensia sa, sistemul nervos din întregul corp). Această concepție este holistică în adevăratul sens al cuvântului, cuprinzând întreaga noastră ființă. Datorită mindsight‑ului, putem cunoaște și gestiona mai bine acest flux vital al ființei.
Daniel Siegel descrie Mindsight-ul ca
„Mindsight” este un fel de atenție concentrată care ne permite să vedem mecanismele interne ale minților noastre. Ne ajută să fim conștienți de procesele noastre mintale, fără să fim acaparați de ele, ne permite să decuplam pilotul automat al comportamentelor și al răspunsurilor noastre reflexe adânc înrădăcinate și ne scapă din capcanele emoționale reactive în care avem cu toții tendința de a ne lăsa prinși la infinit. Ne permite „să numim și să îmblânzim” emoțiile trăite, în loc să fim copleșiți de ele. Gândiți-vă la diferența dintre a spune „Sunt trist” și „Mă simt trist”. Oricât de asemănătoare ar părea cele două enunțuri, între ele există, de fapt, o diferență profunda. „Sunt trist” e un fel de autodefinire, chiar una foarte limitativă. „Mă simt trist” sugerează capacitatea de a recunoaște și de a lua la cunostință sentimentul respectiv, fără a‑i permite să ne consume.
Creierul realizează ceea ce eu numesc o „hartă‑eu”, care ne dă posibilitatea de „vedere” înlăuntrul nostru, și „hărți‑tu”, care ne permit să „vedem” în ceilalți. În plus, se pare că mai creăm și „hărți‑noi”, adică reprezentări ale relațiilor noastre. Fără aceste hărți, suntem incapabili să percepem mintea dinăuntrul nostru sau din alții. Fără o hartă‑eu, de exemplu, putem fi coplesiți de propriile gânduri sau inundati de propriile sentimente. Fără o hartă‑tu, nu vedem decât comportamentul celorlalți, aspectul fizic al realității, fără să avem idee de miezul subiectiv, de oceanul mintal interior al celorlalți. Tocmai această hartă‑tu ne permite să fim empatici.
Prima dată când am experimentat acel “Mă simt trist” după numai “Sunt trist” a fost eliberator. Cred că doar și pentru asta, cartea merită citită, pe îndelete, pentru integrarea atât a acestor noțiuni cât și perspectiva pe care o oferă. Este una încurajatoare, care atinge suprafața nivelului mare de control pe care de fapt, se pare, că îl avem. Iar asta e o veste bună. 🙂
