* recomandată de Ela Tudor
Suntem cu toții în pragul a ceea ce se anunță a fi o iarnă rece și grea, exacerbată de epidemia globală. Fix în contextul acesta, scriitoarea Katherine May ne îndeamnă să ne acceptam și îmbrățișăm iernile, atât pe cele calendaristice, cât, mai ales, pe cele simbolice, interne.
Ultima ei carte, “Iernile sufletului”, o autobiografie excelent scrisă, este o privire profund personală la iernile sufletești, aceste perioade din viețile noastre (ale tuturor) când ne simțim rupți de lume, respinși, forțați la marginea micilor noastre universuri familiare. Iernile sufletești vin uneori treptat, le putem amusina în diferitele schimbări prin care trecem; alteori se strecoară și ne lasă deznădăjduiți în fața unor situații noi, grele și izolante: nașterea unui copil, pierderea unei persoane dragi, pierderea unui loc de muncă.
“Wintering is a season in the cold. It is a fallow period in life when you’re cut off from the world, feeling rejected, sidelined, blocked from progress, or cast into the role of an outsider. Perhaps it results from an illness or a life event such as a bereavement or the birth of a child; perhaps it comes from a humiliation or failure. However, it arrives, wintering is usually involuntary, lonely, and deeply painful.”
Este o carte mult prea personală și simt că a descrie foarte mult din acțiunea ei ar fi o încălcare a unui pact narativ intim între mine și autoare. Trebuie să spun însă că este o examinare profund obiectivă și profund poetică a ideii că și viața noastră, ca a întregii naturi, este, de fapt ciclică; nicidecum e o linie continuă de la naștere la moarte, pe care trebuie să mergem strângând din dinți, ignorând orice nevoie de odihnă, de a păși un pic dincolo, pentru a respira în voie și a avea răgazul de a privi la noi, nu spre capătul liniei.
“Plants and animals don’t fight the winter; they don’t pretend it’s not happening and attempt to carry on living the same lives that they lived in the summer. They prepare. They adapt. They perform extraordinary acts of metamorphosis to get them through. Winter is a time of withdrawing from the world, maximising scant resources, carrying out acts of brutal efficiency and vanishing from sight; but that’s where the transformation occurs. Winter is not the death of the life cycle, but its crucible.”
Este o carte-îndemn de a nu mai privi iarna, cu frigul și întunericul ei, ca pe un anotimp căruia trebuie să îi supraviețuim ignorându-l și văzându-ne de viața noastră. Ci pe o acțiune – wintering. Nu știu cum s-a tradus în romană, eu am citit în engleză, în traducerea mea personală este a ierna. O acțiune care a rezonat cu mine pentru că am văzut-o toată viața în jurul meu în natură. Nu o negare a greului, ci o acceptare a lui ca pe un fapt firesc, ca pe un anotimp al vieții. În care să ne dam voie și timp să simtim. Ce privilegiu și ce responsabilitate.
“If happiness is a skill, then sadness is, too. Perhaps through all those years at school, or perhaps through other terrors, we are taught to ignore sadness, to stuff it down into our satchels and pretend it isn’t there. As adults, we often have to learn to hear the clarity of its call. That is wintering. It is the active acceptance of sadness. It is the practice of allowing ourselves to feel it as a need. It is the courage to stare down the worst parts of our experience and to commit to healing them the best we can. Wintering is a moment of intuition, our true needs felt keenly as a knife.”
imagine: okian.ro
text: Ela Tudor ^_^
