*de Ela Tudor
“Klara și Soarele” este ultima carte scrisă de Kazuo Ishiguro și prima după ce a câștigat Nobelul pentru literatură în 2017.
E scrisă în stilul inconfundabil al lui Ishiguro, un amestec tulburător de simplitate, melancolie și minunare în fața misterului de a trăi, ever so briefly, pe pământ. Personal, nu am reușit să ajung la acceasi conectare cu personajele ca la primele două cărți și am simțit, adesea, un aer de superficialitate, dar sunt câteva părți care au rămas mult cu mine și la care încă mă întorc cu gândul adesea. Așa că m-am gândit să vă povestesc și vouă, să ne întoarcem împreuna cu gândul la ea.
Klara este un AF sau “Artificial Friend, iar povestea se întamplă în SUA, într-un viitor apropiat, în care tehnologia a făcut ca multi oameni să devină ne-necesari pe piața muncii și a creat un sistem de caste în care „lifted people” sunt clasa superioară.
Prietenii artificiali sunt roboței cu inteligență artificială, alimentați la soare, și creați să sevească drept însoțitori pentru copiii din clasa privilegiată care, din diferite motive, nu petrec mult timp afară, în compania altor copii. Klara va deveni însoțitoare lui Josie, o fetiță care suferă de o boală terminală.
Criza centrală a cărții este boala lui Josie: va reuși fetița să supraviețuiască și, dacă nu, va reuși mama ei, cu ajutorul Klarei, să treacă peste această tragedie? Pentru mine însă, dincolo de asta, una dintre temele centrale în carte este raportarea la tehnologie, care a devenit o parte integrantă din viață, dar a și creat probleme și multă polarizare în societate. Replica mamei lui Josie față de Klara e emblematică:
“One never knows how to greet a guest like you,” she says. “After all, are you a guest at all? Or do I treat you like a vacuum cleaner?”
Singurătatea și memoria, privilegiul și povara aducerii aminte, sunt drumurile familiare din cărțile lui Ishiguro.
They fear loneliness and that’s why they behave as they do. I’d begun to understand also that … people often felt the need to prepare a side of themselves to display to passers-by — as they might in a store window — and that such a display needn’t be taken so seriously once the moment had passed.
În „Klara si Soarele” am simțit însă că am intrat în lumea celor-care-nu-mai-sunt-folositori, o alegorie complicată pentru noi toți, care îmbătrânim și devenim, la un moment dat, ne-necesari chiar și în micro-universurile noastre. În lumea Klarei, drama celor care nu mai sunt folositori are proporții de masă: întregi clase de muncitori au fost înlocuiți de mașini, care sunt, ele însele, înlocuite de noi generații, mai eficiente.
Cum se simte să traiești într-o lume ale cărei nevoi și idei te-au depășit? Ce se întamplă cu oamenii care trebuie dați la o parte pentru ca alții să poată merge inainte? Sunt câteva dintre întrebările pe care încă le port cu mine.
“Our generation still carry the old feelings. A part of us refuses to let go. The part that wants to keep believing there’s something unreachable inside each of us. Something that’s unique and won’t transfer. But there’s nothing like that, we know that now. You know that. For people our age it’s a hard one to let go.”
Și cum rămîne cu iubirea? Unde e iubirea într-o lume tehnologizată și polarizată? Mai e iubire aici? Fără îndoială, Klara pare capabilă de iubire. Sunt câteva pasaje dureroase în care Josie devine tot mai slăbită, iar Klara, care crede că Soarele este o divinitate cu puteri supranaturale care îi oferă „special nourishment”, se roagă ca Soarele să îi ofere asta și lui Jossie, pentru a se însănătoși.
Percepția greșită a Klarei despre Soare m-a făcut să mă gandesc la cât de limitată este și înțelegerea noastră despre…tot. Klara percepe lumea prin algoritmi complicați care, uneori, o iau razna. La fel ca ea, și noi vedem doar dinăuntrul clopotului de sticlă. Și uneori sticla e opacă.
“But then suppose you stepped into one of those rooms,’ he said, ‘and discovered another room within it. And inside that room, another room still. Rooms within rooms within rooms. Isn’t that how it might be, trying to learn Josie’s heart? No matter how long you wandered through those rooms, wouldn’t there always be others you’d not yet entered?”.
