Cartea de luni – de Ela Tudor

Nu am putut niciodată să pun degetul și să spun, acesta e autorul meu preferat sau aceasta este cartea mea preferată. Pentru că sunt mulți autori care îmi plac, dintr-o mie de motive diferite, încât mi se pare greu (spre imposibil) de realizat un astfel de top.

Însă de ceva ani, când simt nevoia să citesc ceva bun, când am o zi grea și am nevoie de ceva să se simtă ca o înghețată de fistic, dar care să nu îngrașe, recitesc ceva de Jonathan Franzen.
Mi-e destul de greu să aleg una dintre cărțile lui despre care să povestim, pentru că toate sunt grozave, dar cred că dacă nu ați mai citit până acum nimic de el, aș zice să începeți cu The corrections.

Cartea a apărut în 2001 în engleză, s-a tradus și în română și e, de fapt, o cărțoaie de vreo 600 de pagini în care nu te plictisești nici un rând. Promit. Eu am descoperit-o prima dată prin 2009 și o bună perioada am fost oarecum obsedată de ea, nimeni din jurul meu nu a scăpat de recomandarea ei. Și nu regret nimic.

Structura narativă e destul de simplă și urmărește povestea unei familii din Midwest-ul american, de-a lungul a două generații și descrie toate corecțiile pe care lumile exterioare și interioare le-au traversat. Uneori benevol, alteori forțat.

“And when the event, the big change in your life, is simply an insight– isn’t that a strange thing? That absolutely nothing changes except that you see things differently and you’re less fearful and less anxious and generally stronger as a result: isn’t it amazing that a completely invisible thing in your head can feel realer than anything you’ve experienced before?”

Momentul declanșator al cărții se petrece când mama, Enid, se încăpățânează să petreacă un ultim Crăciun cu întreaga familie într-un moment în care lucrurile merg foarte prost pentru toți membrii familiei: soțul ei suferă de Parkinson, iar cei trei copii, adulți demult plecați de acasă, trăiesc departe și trec fiecare prin depresii și crize majore.

“Elective ignorance was a great survival skill, perhaps the greatest.”

Ce-mi place mie la cartea asta în mod absolut este felul rotund și întregitor în care înțelege și descrie mecanismele subtile din interiorul unei familii. Relațiile dintre membrii familiei Lambert sunt profund disfuncționale, însă sunt baza și cadrul din care viețile lor nu pot ieși. Adică exact că-n real life.

“You see a person with kids,” she said, “and you see how happy they are to be a parent, and you’re attracted to their happiness. Impossibility is attractive. You know, the safety of dead-ended things.”

Și merită citită și pentru viețile individuale ale membrilor familiei, pentru momentele de agonie și extaz prin care trece fiecare dintre ei. Toți sunt nevoiți să rescrie și să facă multe corecții la fundamentele propriilor personalități pentru a putea naviga prin viață.

“He’d lost track of what he wanted, and since who a person was what a person wanted, you could say that he’d lost track of himself. He didn’t understand what happened to him. He felt like a piece of paper that had once had coherent writing on it but had been through the wash. He felt roughened, bleached, and worn out along the fold lines.

Sunt multe urme de cruzime în viețile cărții, dar abundă umorul, scriitura e flawless, iar personajele sunt credibile și nu devin în nici un moment manieriste. E una dintre cărțile de neratat.

*Articol scris de Ela Tudor

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to Top