Departe de mine
Gândul că aș fi un specialist în sau pentru viața altcuiva. Că un psiholog/psihoterapeut știe și ce și cum și când și o să facă totul bine.
Greul cred că e, în mod special, pentru că oricât de pregătiți am fi, oricât de citiți am fi, oricât de mult am învăța în domeniu, specialiștii tot noi pentru noi suntem – fiecare pentru propria viață.
Mereu am în minte exemplul cu doctorul: am ajuns să știm foarte clar ce este bine și ce nu. Medicul ne spune – dar nu ne poate obliga să facem ce este bine, tot noi decidem pentru noi.
Îndrăznesc chiar să spun că de multe ori știm și ce-ul, și cum-ul, și chiar ‘de unde-ul’ – dar totuși ne este greu să facem anumite lucruri.
Poate vrem să se întample repede, să fie într-un anumit fel, să fim un fel de supereroi ca să ajungem peste noapte acolo unde simțim că am fi vrut să fim demult – și aici de fapt cred că e mult de poposit – că să ne dorim asta e natural – greul mai vine de multe ori aici din faptul că nu acceptăm că e natural să ne dorim așa – chiar dacă e imposibil să facem asta. apoi să stăm cu imposibilul și să vedem ce e posibil. și să reușim să ne bucuram de posibilul pe care reușim ulterior să-l facem. și fiecare pas în direcția pe care ne-am găsit-o.
Și ce rol important au relațiile! – care încep cu noi, de la noi și apoi îi includ și pe ceilalți.
„Când o persoană realizează că a fost ascultată profund, ochii i se umezesc. Cred că într-un sens real plânge de bucurie. Este ca și cum ar spune: „Mulțumesc lui Dumnezeu, cineva m-a auzit!Cineva știe cum este să fiu eu”
spunea Carl R. Rogers, printre altele.
Din ce în ce mai mult cred că în centrul binelui stau relațiile. Relația prima – cea cu noi și apoi cu cei (sau cele) din jur, indiferent de rasă sau regn 😛
Să fie zile cu relaționări autentice 🙂
