Psihoterapia – ce putem face pentru cei dragi care refuză ajutorul

Într-un articol trecut, m-am gândit să lansez o întrebare să vedem ce subiecte ar fi de interes. M-am bucurat enorm să văd că au venit răspunsuri, unul dintre subiecte fiind ce putem face când observăm că persoane apropiate se confruntă cu diverse stări negative dar poate nu vor să apeleze la ajutor.

Mă întrebam cum l-am ales fix pe acesta (mai sunt și alte subiecte foarte foarte faine care au venit despre care voi încerca să scriu în curând); Cred că motivul principal este că îl simt foarte aproape și de actualitate. În perioada asta, în mod special, pot apărea foarte multe conflicte interioare, frământări iar asta are un efect de domino în rândul unei familii, unor relații apropiate. Pe de o parte, cel care observă stările la celălalt își dorește să facă ceva ca să fie bine în timp ce se încarcă, la rându-i, cu această greutate, pe lângă toate celelalte.

N-o să pretind că am o rețetă despre ce anume putem să facem, pentru că nici nu cred că există una general valabilă, fiindcă fiecare experimentează diferit tot ce i se întâmplă. Dar sunt câteva lucruri pe care le știm deja și pe care poate e util să le avem în vedere.

Psihoterapia nu se poate face cu forța – este important ca persoana să simtă că ar fi de ajutor să discute cu cineva, să aibă deschiderea pentru asta.

Cum, totuși, ajuți o persoană care refuză terapia

În primul rând, e important să vedem despre ce fel de problematică este vorba. Granița dintre probleme patologice și cele pur afective este destul de fină dar ce ar fi foarte bine de reținut este să observăm în ce măsură viața (funcționarea de zi cu zi) este afectată.

Dacă observăm semne îngrijorătoare care afectează grav și calitatea vieții (exemplu: tulburări de somn, afectarea vieții sociale, afectarea vieții profesionale- nu mai există interes, excese de orice fel, istoric de boli psihice s.a) atunci e bine de avut în vedere și apelarea la un medic – psihoterapia în cazuri de boli psihice poate să fie doar complementară.

Dacă persoana respectivă este clinic sănătoasă – adică nu avem motive sau antecedente să credem că nu ar fi și totuși observăm schimbări în stări, comportamente, apariția unor „simptome„ care se simt străine chiar și pentru ei, ce putem face:

1. Să fim aproape și să ascultăm empatic

Mi-a plăcut și mi-a venit în minte video-ul acesta despre empatie:

Brene Brown este un profesor, cercetător, care a studiat foarte mult empatia și a arătat în multe studii impactul pozitiv pe care atitudinea empatică îl are asupra celor din jurul nostru, mai ales atunci când trec prin perioade dificile. Deși pare simplu, este adesea ceva foarte dificil de aplicat de aceea e bine să fim blânzi și cu noi și să observăm atunci când suntem sau nu am fost și ce s-a întâmplat.

2. Resurse nu insistențe

Deși tendința este să insistăm și să susținem că cineva are nevoie de ajutor- acest lucru de cele mai multe ori va activa niște mecanisme defensive. Dacă nu ajungem singuri la concluzia că avem sau nu avem nevoie de ajutor, este foarte greu să acceptăm în întregime doar pentru că „cineva ne-a spus asta„ Ce putem face este să-i spunem ce opțiuni există, în caz că va simți că îi este de ajutor: Câteva dintre acestea sunt:

Platforme precum respiro.ro, deprehub.ro. Asociatia Zi de bine (http://www.zidebine.ro/proiect/teen-line-14) pot fi niște variante, suportul fiind ori pe chat, ori telefonic sau fizic/video, în funcție de cum este fiecare confortabil.

Sau direct la un Psihoterapeut, și aici lista este lungă, eu în continuare consider important să se caute câteva informații înainte, pentru a putea decide, cel puțin într-o primă fază, ce simte că se potrivește. Câteva articole despre asta am scris și eu aici, aici.

3. Disponibilitate nu presiune

Cu cât vom pune mai multă presiune pe nevoia de ajutor, cu atât mai mult putem să așteptăm rezultatul invers. În asemenea momente, e oricum destul de dificil ce se întâmplă în interiorul nostru, o presiune care vine și din afară va activa un mecanism de apărare făcând ca persoana respectivă de fapt să se îndepărteze. În general, din dorința de a face să fie bine pentru cei dragi putem să ajungem să punem această presiune.

Experiența și studiile arată că acest lucru, deși aparent ajutător pentru că ne activează în direcția de acțiune, pentru cei de lângă care suferă, să zicem, de depresie, anxietate este un lucru dăunător. Nevoia este mai mult către înțelegere, sprijin și disponibilitate din partea celorlalți.

4. Introspecție personală

Deși este vorba despre altă persoană, e util de înțeles ce aduce în noi această situație. Ce sentimente trezește faptul că e cineva drag care refuză ajutorul? Ce anume vrem să obținem prin tot ceea ce facem pentru el/ea? Și poate cea mai importantă întrebare aici este:

Ce este în controlul meu?

Având răspunsuri la întrebările de mai sus, poate să ne fie mai ușor să vedem ce anume putem face și ce nu. De multe ori, acceptarea sau înțelegerea sentimentelor de neputință pot aduce schimbări majore în modul în care ne raportăm la o anumită situație.

Show Comments

Cartea de luni – de Ela Tudor

Mi-am început anul cu o carte care mi-a sfâșiat inima, dar m-a făcut să văd, încă o dată, cât de privilegiată sunt. Trăim, unele dintre noi, în cea mai mai favorabilă perioada istorică, avem drepturi, mergem la școală și, cel mai important, putem să facem propriile alegeri. Ce puțin lucru, să îți poți alege partenerul de viață. Și totuși, pentru multe fete (nu femei!) din lumea asta, așa ceva e la fel de utopic cum e pentru mine să îmi crească aripi să zbor.

Una dintre fetele astea e Isra, protagonista din cartea “A woman is no man”, de Etaf Rum.

Născută într-o familie de arabi conservatori din Palestina, Isra e, că toate fetele din jurul ei, doar o povară pentru familia ei care nu așteaptă decât să o mărite ca să scape de ea. Neiubită, neluată în seamă decât ca ajutor în casă, abuzată emoțional și fizic de părinții ei. Isra e măritată într-o familie de arabi conservatori care trăiesc în America.


“Where I come from, voicelessness is the condition of my gender, as normal as the bosoms on a woman’s chest, as necessary as the next generation growing inside her belly.”

Narațiunea urmărește în paralel viețile Isrei, aterizată în America în nouă ei familie, și a fiicei ei Deya, decenii mai târziu, în aceeași familie. E o carte cu personaje detestabile, dar pe care nu poți să le urăști pentru că toți, absolut toți, sunt victime. Fiecare dintre ei se învârte în același cerc al abuzului și rușinii, perpetuat comunitar și invididual.


“She knew that the suffering of women started în the suffering of men, that the bondages of one became the bondages of the other.”

Totul se face pentru familie și sub semnul rușinii. Imaginea familiei în ochii lumii este cel mai de preț. Și, cel mai greu de integrat pentru mine, femeile nu există decât ca apendice al soțului lor. Destinul lor e să nască băieți (să naști fată este o pedeapsă și o rușine pe care o femeie o aduce familei) și să aibă grijă de familie. Nu au drepturi, nu au nevoi, nu există ca individualități.


“That was the real reason abuse was so common, Isra thought for the first time. Not only because there was no government protection, but because women were raised to believe they were worthless, shameful creatures who deserved to get beaten, who were made to depend on the men who beat them.”

În acest context care pare imposibil, o parte dintre femeile din familia Isrei reușesc să rupă cercul generațional și să își contruiască un alt tip de viață. În care își pot auzi și propria voce, nu doar pe ce a bărbaților din jur. Fiica Isrei va trăi altfel. Dar prețul e destul de mare și, pentru multe, e oricum prea târziu.


“And yet even as she heard this old voice in her head, she could still feel the shift that had just occurred inside her. The old voice was no longer strong enough to hold her back—Deya knew this now. She knew this voice that she had always taken as the absolute truth was actually the very thing preventing her from achieving everything she wanted. The voice was the lie, and all the things she wanted for herself were the truth, perhaps the most important truth in the world. And because of this she had to stand up for herself. She had to fight. She had to. The fight was worth everything if it meant finally having a voice.”

Va încurajez să o citiți, e o carte scrisă bine, cu narațiune care curge și te prinde. E, pe alocuri, dură și violență, dar e musai să citim cu ochii deschiși, ca tribut pentru femeile care trăiesc asta și ca să înțelegem unde suntem și cum am ajuns aici. E una dintre cărțile care ne face să vedem dincolo de viață noastră strâmtă și ne ajută să înțelegm cât de diversă și complexă e viața celor din jurul nostru.

Pentru alte gânduri, povești, pe Ela o găsiți aici: https://www.facebook.com/ela.tudor.14

Show Comments
Read in another language »